În 2008, pilotul român s-a luptat cu obezitatea. A reușit să slăbească 41 de kilograme, după ce femeile de la institutul medical l-au luat peste picior la vizita medicală
„Mie nu mi s-au întâmplat niciodată lucrurile atunci când am vrut. A trebuit să muncesc pentru ele. Eșuam, o luam de la început și, când mă așteptam mai puțin, veneau și ele”. În cele spuse de Alex Filip, pilot român de raliuri, se pot regăsi mulți dintre cei care nu au primit totul pe tavă de la viață, ci au fost nevoiți să-și facă rost și de lucruri, și de tavă. Majoritatea, adică.
Alex are acum 34 de ani. La 17, în liceu, și-a descoperit pasiunea pentru automobile: „Tatăl colegului de bancă era pilot și ne-a luat la un raliu. Am știut, la finalul cursei că asta vreau să fac toată viața”, își începe acesta povestea. Tot atunci a aflat că nu e suficient doar să vrei. Trebuie să și ai. Sprijin, bani, sponsori, școală și ambiție. Opt ani a învățat din răsputeri. Voia să fie cel mai bun pilot român de raliuri. La prima cursă, în 2003, a ieșit penultimul: „Am pus capul în pământ câteva minute. Apoi mi-am zis că trebuie să merg mai departe. Că nu e un capăt de lume. Nu a fost să fie atunci primul loc, asta nu însemna că o să fiu mereu penultimul”, rememorează Alex.
Prima cursă, primul eșec A fost sprijinit constant de mamă: „Pentru ea nu a existat «nu am». M-a crescut singură și nu a vrut să îmi lipsească nimic. Cum aveam o problemă, cum fugeam la ea. Ca orice băiat, de altfel. Una, două, mergem la mama”, glumește Alex.
S-a angajat cu prima ocazie pe care a avut-o. Trei ani a strâns fiecare ban primit sau câștigat, pentru că avea nevoie de o mașină performantă la raliuri. Fără una, tot penultimul loc ajungea să îl ocupe. Cu o Dacie 1410 nu ieși vicecampion sau campion: „Nu m-am dus în vacanță, nu am mâncat în oraș, nu mi-am cumpărat nici haine. Dacă a fost greu? Da, sigur că da. Dar aș face din nou aceleași sacrificii. Când vrei ceva, aproape că nu-ți pasă la ce renunți”. Cu banii strânși, și-a cumpărat un Citroen Saxo: „Nu era cea mai bună mașină, dar făceam un pas înainte în competiții”. Cu ea, a ieșit pentru prima oară vicecampion și a simțit că i-au fost răsplătite toate sacrificiile.
De la 127 la 88 Și, pentru că viața are capacitatea de a-ți da, dar și de a-ți lua când ți-e lumea mai dragă, Alex Filip s-a confruntat, pe lângă problemele legate de sponsori și de bani, și cu obezitatea. Ajunsese să cântărească 127 de kilograme: „M-am dus la institutul medical, să fac analizele. Acolo, era un grup de femei. M-au întrebat cu ce mă ocup și, când au aflat că sunt pilot, aproape că mi-au râs în față. A fost momentul în care am decis că trebuie să fac ceva. Nu de mâine, nu de săptămâna viitoare”. A apelat la mamă mai întâi. Nu te mai miră asta. Apoi, a început să alerge și să meargă cu bicicleta. Un an mai târziu, la același institut medical, a șocat: „Erau aceleași femei acolo. Nu m-au recunoscut. Slăbisem enorm. Le-am spus că datorită lor am redevenit normal. Că, dacă nu râdeau ele de mine atunci, tot mare eram”. Și-a stabilit limita de 88 de kilograme. Una pe care nu o mai depășește. Dovadă o face iaurtul pe care îl bea în timpul interviului cu reporterul ProSport.
Raliul și problemele tehnice În 2006, a ocupat locul trei: „Puteam și mai bine, dar nu a funcționat mașina, am abandonat de două ori”. În 2007, a mai urcat o treaptă, dar clasarea pe locul secund a fost umbrită de numeroasele probleme tehnice. Unele care i-au refuzat titlul de campion pentru o diferență o milisecundă: „Am abandonat o etapă. Mi se stricase schimbătorul de viteze. Nu pot să-ți măsor diferența dintre locul întâi și locul doi. A fost extrem, extrem de frustrant”. Până în 2012, problemele tehnice l-au urmărit constant: „Mă urcam la volan și deja mă întrebam «Ia, ce o să meargă prost astăzi?»”. Apoi, a devenit campion național: „Ți-am zis, mie nimic nu mi se întâmplă atunci când vreau”. În 2012, îl aplauda de pe margine și Tudor, băiatul lui, de doar câteva luni. Că așa e în viață. Când ceva merge bine, merge până la capăt.
2012 este anul în care Alex Filip a devenit campion național de raliuri, după 13 ani de la debutul său pe pistă
INTERVIU / „Începusem să mă plictisesc când mă răsturnam”
Pilotul român a suferit doar o luxație la umăr, în timp ce co-pilotul său a scăpat nevătămat
Știu că în 2011 ai fost implicat într-un accident destul de grav, la Sibiu. Ce s-a întâmplat atunci? Evident, ceva nu a mai mers la mașină. Deloc surprinzător. Mi-a cedat frâna, mi s-a blocat puțin și volanul. Drept urmare, am ieșit de pe pistă și ne-am dus mult în dreapta, în pădurea de pe lângă ea. Aveam 140 de km/h, ne-am rostogolit câteva minute bune. Am avut norocul să ne oprim chiar înainte de un copac.
Ce lucruri ți-au trecut prin minte atunci? Nu mi-a fost deloc frică. Eram bine echipat. Ba chiar începusem să mă plictisesc să mă răstorn. Mă tot întrebam «Cât mai facem asta? Nu ne mai oprim? Pf, hai odată!». Nu m-am gândit că aș putea să mor sau alte lucruri de genul ăsta.
După accident, a aflat că va fi tată
Nici copilotul? La el era ceva mai dificil. S-a panicat puțin, pentru că soția lui urma să nască în mai puțin de o lună. Era la cursă, a văzut tot accidentul. Culmea este că, la doar câteva zile după accident, am aflat și eu că o să fiu tată. Atunci m-am speriat și m-am gândit că aș fi putut să pățesc ceva.
Te-a schimbat în vreun fel nașterea lui Tudor? Se spune că, atunci când devii tată, nu te mai încumeți să bagi 130 – 140 de km/h. Ei, eu fac asta în continuare. Pot să spun că nu. Sunt același om. Cumpătat în afara pistei și calculat pe ea. Ce m-a deranjat în anul ăla, cu accidentul, a fost că a trebuit să abandonez. Altă mașină, altă distracție, alți bani. Circuitul vieții, aș putea să spun.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER